Art. 914 Noul Cod de Procedură Civilă Instanţa competentă Dispoziţii comune
| Comentarii |
|
Dispoziţii comune
Art. 914
Instanţa competentă
(1) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.
(2) Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.
| ← Art. 913 Noul Cod de Procedură Civilă Procesul-verbal de... | Art. 915 Noul Cod de Procedură Civilă Cererea de divorţ... → |
|---|
în ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 914 stabileşte o derogare de la regula de drept comun (respectiv de la regula actor sequitur forum rei, instituită de art. 107 NCPC), fiind vorba despre o competenţa absolută, reglementată de norme de ordine publică, astfel cum rezultă din coroborarea art. 129 cu art. 126 NCPC.
Fiind vorba de norme de…
Citește mai mult
competenţă speciale, acestea sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că nu pot fi aplicate prin analogie în alte situaţii (cum ar fi: nulitatea sau anularea căsătoriei, acţiunea privind partajul bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei sau ulterior desfacerii căsătoriei etc.).în privinţa domeniului de competenţă teritorială, potrivit ordinii stabilite de legiuitor, cu caracter de noutate, subliniem faptul că se renunţă la termenul de „domiciliu", înlocu-indu-l cu cel de „locuinţă", tocmai pentru a reflecta cu justeţe locaţia avută în vedere la stabilirea competenţei teritoriale şi a nu se mai crea confuzii. Aşa cum doctrina şi jurisprudenţa au subliniat constant, la stabilirea competenţei teritoriale termenul de domiciliu, utilizat în legislaţia anterioară, desemna, în realitate, domiciliul de fapt, unde putea fi găsită în mod efectiv partea citată în proces, iar nu domiciliul legal (oficial), care apărea înscris în documentele de identitate. De pildă, s-a decis că la stabilirea competenţei nu interesează dacă soţii au avut făcută mutaţia în evidenţele poliţiei, ci dacă au locuit efectiv în acea localitate.
De altfel, această subliniere s-a dovedit a fi valabilă şi în interpretarea mai multor regulamente ale Uniunii Europene [de pildă, Regulamentul (CE) nr. 44/2001, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, Regulamentul (CE) nr. 804/2005, Regulamentul (CE) nr. 1896/2006, Regulamentul (CE) nr. 861/2007, Regulamentul (CE) nr. 4/2009 etc.], unde funcţionează, de asemenea, regula actor sequitur forum rei şi se are în vedere, potrivit legislaţiei majorităţii statelor membre, locuinţa faptica, iar nu cea legală a celui chemat în judecată.
2. Ultima locuinţă comună. Prin sintagma „ultima locuinţă comună" se înţelege locuinţa în care au convieţuit soţii. Dovada ultimei locuinţe comune se face, după caz, cu actele de identitate ale soţilor din care rezultă domiciliul comun sau reşedinţa comună a acestora sau, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declaraţie pe propria răspundere, autentică, a fiecăruia dintre soţi, din care să rezulte care a fost ultima locuinţă comună a lor. Declaraţia se va consemna în cererea de divorţ şi în hotărârea de admitere a cererii de divorţ.
în doctrină, pe fundalul aplicării dispoziţiilor anterioare (cu referire la ultimul domiciliu comun), s-au subliniat o serie de aspecte care rămân aplicabile şi în prezent, cu nuanţele aduse de reglementările actuale. Astfel, s-a arătat că ultimul domiciliu efectiv se ia în considerare indiferent dacă la acesta soţii aveau efectuată sau nu fie mutaţia temporară, fie mutaţia definitivă; prin acest domiciliu se înţelege locul unde soţii au locuit în chip statornic, chiar şi atunci când convieţuirea lor a fost de scurtă durată, întrucât raporturile lor matrimoniale s-au consumat numai în acea localitate; împrejurarea că pe timpul vacanţei reclamanta a locuit împreună cu soţul şi copilul lor la reşedinţa pârâtului nu constituie o schimbare de domiciliu, care să determine o altă competenţă de judecată.
Astfel, ceea ce interesează este locuinţa părţilor la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia.
Faptul că textul art. 914 NCPC are în vedere mai multe situaţii nu înseamnă că este vorba despre o competenţă alternativă, deoarece reclamantul nu are posibilitatea de a alege, după bunul plac, între mai multe instanţe deopotrivă competente; dimpotrivă, acesta este obligat sâ respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor, în funcţie de anumite condiţii circumstanţiale, de fapt.
3. Stabilirea competenţei. Primul alineat al art. 914 NCPC stabileşte, în mod prioritar, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ la instanţa în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cei doi soţi au avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia instanţei de la ultima locuinţă comună.
a) Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţa comuna a soţilor, cu condiţia ca, la data sesizării instanţei, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie.
Pentru stabilirea acestei competenţe, legiuitorul nu stabileşte însă că ar fi necesar ca locuinţa unuia dintre soţi să fie neapărat la ultima locuinţă comună, ci doar că este necesar ca ea să fie situată în circumscripţia judecătoriei de la ultima locuinţa comună. în doctrină s-a arătat că „împrejurarea că după introducerea cererii de divorţ reclamantul şi-a schimbat domiciliul în altă localitate, care nu se găseşte în raza instanţei ultimului domiciliu comun, nu este de natură să atragă necompetenţa instanţei legal sesizate".
b) Atunci când soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei de la cea din urmă locuinţă comună, teza a ll-a art. 914 alin. (1) NCPC stabileşte că cererea de divorţ este de competenţa teritorială a judecătoriei în circumscripţia căreia locuieşte soţul pârât. însă, în ipoteza în care soţul pârât nu are locuinţa în ţară şi când instanţelor române le revine competenţa internaţională, devine competentă instanţa de la locuinţa reclamantului (care, prin ipoteză, ar trebui să fie situată pe teritoriul României).
Se observă că, pentru a opera această competenţă, este necesară îndeplinirea a trei condiţii cumulative, dintre care două sunt prevăzute expres de norma legală, respectiv:
- inexistenţa unei locuinţe a pârâtului (deci nici chiar a reşedinţei) în România;
- din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internaţional privat, competenţa să revină instanţelor române.
Din interpretarea textului rezultă indirect şi o a treia condiţie, respectiv aceea că, pentru a putea opera această normă de competenţă, cel puţin reclamantul trebuie sâ aibă locuinţa în România, această locuinţă fiind reperul fix în funcţie de care se stabileşte competenţa teritorială, ca fiind a instanţei din această circumscripţie.
c) Alineatul secund teza I al art. 914 NCPC dispune că soţii pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, dacă niciunul dintre ei nu are locuinţa în ţară, iar teza a ll-a a aceleiaşi norme, stabileşte competenţa specială a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, în lipsa unui astfel de acord. Textul legal este nou introdus faţă de dispoziţiile fostului art. 607 CPC 1865.
O primă observaţie ar fi aceea că textul art. 914 alin. (2) NCPC se ocupă de stabilirea competenţei teritoriale în cazul în care niciunul dintre soţi nu mai are o locuinţă în România, dar instanţele române ar fi, totuşi, competente.
Această normă se corelează cu norma europeană, deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (numit şi Bruxelles II bis), competenţa teritorială internaţională poate fi stabilită şi pe criteriul cetăţeniei, indiferent dacă soţii (sau vreunul dintre ei) mai au sau nu vreo locuinţă pe teritoriul statului membru ai cărui cetăţeni sunt. Mai exact, instanţa din România este competentă să judece cererea de divorţ dintre doi cetăţeni români, chiar dacă, la data sesizării instanţei, niciunul dintre aceştia nu mai are reşedinţa în România, criteriul unic de determinare a acestei competenţe fiind acela ca, la data introducerii cererii de divorţ, soţii să fie cetăţeni ai statului român.
Astfel, este posibil ca niciunul dintre soţi să nu locuiască în România şi, totuşi, potrivit normei internaţionale, instanţele române să fie competente, doar că în stabilirea competenţei urmează ca instanţa sesizată să facă aplicarea directă a normei specifice din Regulamentul Bruxelles II bis coroborat cu art. 914 alin. (2) NCPC, după distincţiile arătate în această din urmă normă.
O a doua observaţie ar fi aceea că termenul de „acord" utilizat de legiuitor în textul art. 914 alin. (2) NCPC desemnează, de principiu, înţelegerea reglementată de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, potrivit căruia soţii pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorţului şi separării de corp.
4. Competenţa în materia divorţului reglementată de normele europene. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 şi Regulamentul (UE) nr. 1259/2010. Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil şi Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, cu excepţia art. 17 din acest act normativ, care se aplică încă din 21 iunie 2011.
a) Conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo; sau reşedinţa obişnuită a pârâtului; sau, în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul" în acel loc; respectiv instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului" comun.
De asemenea, instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, atunci când cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Potrivit art. 1, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplica, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind: divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei; atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti (materii care cuprind: încredinţarea şi dreptul de vizită; tutela, curatela şi instituţiile similare; desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să îl reprezinte sau să îl asiste; plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament; măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului). Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu se aplica: stabilirii sau contestării filiaţiei; hotărârii privind adopţia şi măsurilor premergătoare acesteia, precum şi desfacerea şi declararea nulităţii adopţiei; numelui şi prenumelui copilului; emancipării; obligaţiei de întreţinere; actelor fiduciare şi succesiunilor; măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de copii.
b) Tot astfel, Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp are un domeniu de aplicare mai limitat sub aspectul statelor membre între care funcţionează, stabilind norme speciale, derogatorii [dar fără a aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 2201/2003] în materia divorţului şi separării de corp, în situaţiile în care există un conflict de legi. Totuşi, acest regulament nu se aplică următoarelor aspecte, chiar dacă ele sunt doar chestiuni preliminare în contextul procedurilor privind divorţul sau separarea de corp: capacitatea juridică a persoanelor fizice; existenţa, valabilitatea sau recunoaşterea unei căsătorii; anularea căsătoriei; numele soţilor; consecinţele referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească; obligaţiile de întreţinere; fiducia/actul fiduciar sau succesiunile.
Regulamentul se aplică acţiunilor judiciare intentate şi acordurilor menţionate la art. 5 şi încheiate începând cu 21 iunie 2012 (art. 17 se aplică de la 21 iunie 2011).
Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, soţii pot conveni sâ desemneze legea aplicabilă divorţului şi separării de corp, cu condiţia ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului; sau
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii şi-au avut ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca unul dintre ei să aibă încă reşedinţa respectivă la data încheierii acordului; sau
c) legea statului de cetăţenie a unuia dintre soţi la data încheierii acordului; sau
d) legea forului.
Acordul care desemnează legea aplicabilă poate fi încheiat şi modificat în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanţei judecătoreşti. în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului, soţii pot desemna legea aplicabilă şi în faţa instanţei judecătoreşti pe parcursul procedurii, caz în care instanţa judecătorească ia act de acordul soţilor, în conformitate cu legea forului.
Sub aspectul respectării anumitor condiţii de formă, norma europeană stabileşte că acest acord trebuie încheiat în scris, datat şi semnat de ambii soţi. Orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă. Atunci când legea statului membru participant în care ambii soţi îşi au reşedinţa obişnuită la data încheierii acordului prevede condiţii formale suplimentare în cazul unor astfel de acorduri, se aplică aceste condiţii.
Dacă la data încheierii acordului soţii au reşedinţa obişnuită în state membre participante diferite şi dacă legile din aceste state prevăd condiţii formale diferite, acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface condiţiile prevăzute de oricare dintre legile respective. Dacă la data încheierii acordului numai unul dintre soţi are reşedinţa obişnuită într-un stat membru participant, iar acest stat prevede condiţii formale suplimentare pentru acest tip de acord, se aplică respectivele condiţii.
în absenţa unei opţiuni, divorţul şi separarea de corp sunt reglementate de:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinţa obişnuită la data sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în caz contrar,
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi aveau ultima reşedinţă obişnuită, cu condiţia ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării
instanţei judecătoreşti, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reşedinţa în cauză la data sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în lipsa acestuia,
c) legea statului a cărui cetăţenie este deţinută de ambii soţi la data sesizării instanţei judecătoreşti; sau, în caz contrar,
d) unde este sesizată instanţa judecătorească.
în cazul în care legea aplicabilă în temeiul art. 5 sau art. 8 din Regulament nu prevede divorţul sau nu acordă unuia dintre soţi, din cauza apartenenţei la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorţ sau la separarea de corp, se aplică legea forului.
5. Situaţia locuinţei necunoscute a pârâtului. Din studiul normei din art. 914 NCPC remarcăm că, întocmai ca şi art. 607 CPC 1865, nici textul actual nu stabileşte competenţa teritorială pentru situaţia în care pârâtul nu are locuinţa cunoscută, fără a se şti dacă acesta locuieşte sau nu în România.
într-o astfel de situaţie, nu vom aplica regula de drept comun înscrisă în art. 107 NCPC, ci tot norma specială imperativă instituită de art. 914, care stabileşte competenţa în favoarea instanţei de la locuinţa reclamantului, întocmai ca în situaţia în care pârâtul ar locui în străinătate, aşa cum s-a decis constant în doctrină şi jurisprudenţă.