Vântul răcoros adia și clătina alene frunzele de palmier. Soarele roșiatic apunea maiestuos după munții care conturau zarea, împrăștiindu-și razele în ceața serii toride de vară. Iar eu muream. Muream ca un animal sacrificat pentru o cauză absurdă, pe altarul unui zeu războinic și insensibil la suferința omenirii.
Am incercat sa ma ascund printre cladirile de culoarea nisipului, m-am lipit cu fata de pamant si m-am ferit sa nu fiu lovit de un straniu obiect zburator care gonea circular in jurul meu, descriind arce de cerc din ce in ce mai stranse. Nu am avut sorti de izbanda si curand am simtit doua maini de fiere inclestate pe umerii mei. Am fost ridicat de la pamant si dus pe terasa de pe acoperisul unei case cu arhitectura orientala. Alaturi de mine se aflau un barbat, o femeie si un copil. Am inteles instantaneu ca e vorba de o familie care se afla in aceeasi situatie ca si mine. Victime ale unui pericol iminent si inevitabil. Ne aflam pe marginea cladirii si nu mai aveam nicio cale de retragere.
Sticlirea de metal din ochii celor care ne capturasera mi-a fost de ajuns pentru a intelege ca aici nu exista mila, compasiune sau indurare. Le lasasera undeva departe, dincolo de acest orizont dezolant, doborati de absurdul unor idei lipsite de orice logica.
Mi-am scos telefonul mobil din buzunar, ingrijorat de faptul ca informatiile din el ar putea fi folosite pentru a face si mai mult rau altor persoane. Ma aflam la capat de viata si simteam ca mi se apropie sfarsitul.
Barbatul, capul familiei care impartasea aceeasi soarta ca si a mea, sta drept si impasibil in timp ce unul dintre calai se apropie de el cu o sabie in mana. Ajunsi unul in fata celuilalt, isi dau mana si se saluta intr-o limba pe care nu o intelegeam. Calaul atinge fruntea barbatului cu manerul sabiei iar apoi lama cu irizatii rosiatice executa o miscare liniara de la dreapta la stanga pe gatul prizonierului. In fata sotiei inmarmurite si a copilului care privea cu ochii larg deschisi cumplita scena. Barbatul se prabuseste peste balustrada si cade langa cladire, cu fata in sus, cu ochii larg deschisi, cu chipul impasibil. O moarte demna si inaltatoare, o crima odioasa savarsita in numele unui zeu.
Intr-un gest de disperare, arunc cat pot de tare telefonul, pentru a-l face sa ajunga pe acoperisul casei care se afla vizavi. Speram ca aparatul sa fie gasit de cineva care sa poata impartasi crudul deznodamant care inca urma sa aiba loc. Cuprins de groaza, observ cum acesta se loveste de marginea cladirii de vizavi si cade langa cadavrul martirului, impreuna cu ultimele mele sperante. Acelasi calau roteste in aer lama manjita de sangele nevinovat si dintr-o singura miscare, perfect liniara, imi taie gatul. Incepand din acest moment, timpul se dilata si isi incetineste colosal trecerea. Secundele devin tot mai lungi… Doamne, sa fie cu putinta un asemenea final? Si mai voiam sa fac atatea lucruri… Toate textele pe care nu le-am scris, toate fotografiile pe care nu le-am facut, toate vorbele pe care nu le-am spus, toate locurile pe care nu le-am vizitat… Si nici nu voi mai avea sansa sa recuperez toate momentele pe care le-am trait fara sa ma gandesc la moarte, toate zilele pe care le-am irosti de parca as fi fost nemuritor… Constientizez din ce in ce mai clar ca ma indrept spre moarte si regretul pe care il simt pentru toata existenta irosita imi intuneca privirea.
Timpul isi reia din nou parcursul matematic si eu ma zbat in propriul sange ca un animal sacrificat pentru o cauza absurda, pe altarul unui zeu razboinic si insensibil la suferinta omenirii. Mi-e frig si simt in fiecare celula spasmele mortii iminente. Si imi pare cumplit de rau pentru toate textele pe care le-am tinut in minte, pentru toate peisajele inchise in ochii mei, pentru toate tacerile mele. De-acum inchise vor ramane pe veci si nu mai pot schimba cu nimic soarta pe care mi-a decis-o un strain, intr-o clipa. Ma zbat si neputinta e tot ceea ce mai simt.
M-am trezit cu ochii in lacrimi, cuprins de un atac de panica, zbatandu-ma disperat ca sa scap din ghiarele mortii si m-am adapostit la pieptul protectoarei mele…
Am avut un cosmar urat, pe care l-am simtit acut in trup. Toate senzatiile descrise imi pareau atat de reale si pentru o clipa am experimentat odioasa moarte a prizonierilor despre care se tot vorbeste zilele acestea la televizor.
In cazul meu, a fost o combinatie mai complexa intre revolta vizavi de crimele comise de ISIS, emotiile resimtite in timpul audierii unui interviu cu Eckhart Tolle la radio si eternele intrebari legate de sensul meu in viata. A trebuit sa fiu sacrificat intr-un vis absurd si ciudat ca sa simt plenar parerea de rau pentru tot ceea ce nu am reusit sa realizez si pentru tot timpul pe care l-am irosit traind sub nivelul potentialului meu.
Imi place sa scriu si asa simt ca pot exprima emotia pe care o simt adesea. Niciodata nu am reusit sa ma exprim verbal, mereu am probleme in a vorbi despre ceea ce simt. Asta e firea mea si asta e calea. Visul mi-a aratat clar, prin imbinarea unor trairi constiente, ca gandul la moarte este un extraordinar catalizator. Este usor sa uitam cat suntem de trecatori,cat suntem de fragili, desi de peste tot rasuna in cor glasurile celor care vorbesc despre moarte. Moartea altora e o stire de ultima ora. Moartea mea… Ei bine, moartea mea este gandul suprem si imboldul necesar ca sa mai las un text in urma, sa mai traiesc o experienta, sa mai impartasesc o imagine frumoasa, sa mai fac o fapta buna. Traim prin ceea ce lasam in urma…
P.S. Mai e nevoie sa rescriu acele minunate versuri din poemul Invata de la toate?
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere – cum să trăieşti în veci.
Alex. Chimu 