Experimentul Simionescu

Doi cercetători de excepţie, Maya şi Nicolae Simionescu, au înfiinţat, în 1979, într-o Românie comunistă, un institut de biologie celulară care a devenit celebru Ai zice că-n

Doi cercetători de excepţie, Maya şi Nicolae Simionescu, au înfiinţat, în 1979, într-o Românie comunistă, un institut de biologie celulară care a devenit celebru

Ai zice că-n comunism nu s-a făcut cercetare. Că nu puteai să te dedici ştiinţei într-o vreme în care ştiinţa n-avea niciun viitor. Ai zice că nu s-au scris studii, că nu s-au trimis lucrări în străinătate, că n-a ştiut lumea de noi. Ba a ştiut. A ştiut şi a admirat curajul soţilor Simionescu, Nicolae şi Maya, cercetători redutabili, care s-au luat la trântă cu sistemul.

Care ar fi putut rămâne în Statele Unite, să lucreze în continuare cu profesorul Palade, dar care s-au întors în ţară şi-au înfiinţat, în 1979, un institut de biologie şi patologie celulară. Şi chiar dacă Nicolae Simionescu s-a stins, a rămas celălalt pilon, Maya, să spună şi să ducă mai departe povestea. O poveste de succes în ani de restrişte.

Dacă-ţi propui să aduni laolaltă toate titlurile şi distincţiile Mayei Simionescu, ai să vezi că-i un demers dificil. Atât sunt de multe. Să spunem atunci că doamna Maya, aşa cum îi spun prietenii şi colaboratorii, are o carte de vizită impresionantă. Că respiră entuziasm, că transmite încredere, că e un om puternic. "E ceva în pereţii institutului ăstuia, cine intră aici capătă optimism", zâmbeşte cercetătoarea, c-un aer complice, semn că ştie ea ce ştie.

Maya Simionescu era cercetător ştiinţific la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti, atunci când George Emil Palade, singurul român laureat al Premiului Nobel, a făcut prima vizită în ţară după plecarea în Statele Unite ale Americii.

Zece ani, în echipa lui Palade

"În 1969, profesorul Palade a venit în România, a trecut şi pe la institut şi a văzut ce făceam acolo. După vreun an, am primit o invitaţie să lucrăm, eu şi Nicolae Simionescu, împreună cu el în Statele Unite". Zece ani de zile, din 1970 până în 1979, au lucrat soţii Simionescu cu George Emil Palade, mai întâi la Rockefeller University şi-apoi la Yale.

Au făcut echipă bună, se vede şi-ntr-o fotografie veche, înfăţişându-i pe cei trei. "Faimosul trio românesc... Am avut o colaborare extraordinară. Eram în jur de 30 de oameni în echipa lui de cercetare, dar noi trei studiam o temă anume: transportul moleculelor prin vasele de sânge".

"Experimentul merită încercat"

În scurtă vreme au devenit cunoscuţi. "The Simionescus", aşa li se spunea. Cercetători eminenţi. Cei mai potriviţi să predea Biologia Celulară la Şcoala de Medicină de la Yale. Ar fi putut face orice, oriunde, nu era loc în care să nu fie primiţi cu braţele deschise.

Dar nu, calea cea mai simplă nu era pentru ei. Cei doi voiau să se întoarcă. Chiar dacă-n România lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. "Am început să ne gândim la crearea unui centru de biologie celulară în România la puţină vreme după ce am ajuns în America. Eram, parcă, determinaţi genetic să revenim, am convenit că putem fi mai utili aici decât acolo.

Şi în România erau foarte mulţi tineri înzestraţi care aveau nevoie de condiţii şi echipamente pentru cercetare...". Au avut noroc tot cu profesorul Palade, care considera că "experimentul Simionescu merită încercat": "Era o personalitate influentă, a vorbit cu autorităţile, le-a spus că sunt doi oameni de valoare care vor să facă asta, că merită să se investească în institut". Alături de Palade, sprijin a mai venit şi din partea ambasadorului român în Statele Unite, Corneliu Bogdan, precum şi din partea ministrului sănătăţii de-atunci, chirurgul Theodor Burghele.

Visiting Professor la Yale, timp de 19 ani

Pe 3 septembrie 1979, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară a fost inaugurat, în prezenţa lui Palade şi a numeroşi oaspeţi din străinătate, iar soţii Simionescu s-au întors definitiv în România. Cu o singură condiţie: "Când am hotărât că venim acasă, ne-au numit profesori vizitatori la Yale. Şi n-am venit înainte de a se semna un contract între Ministerul Învăţământului de la noi şi Yale, prin care ministerul se obliga să ne dea voie să mergem să predăm, trei luni pe an, acolo.

O vreme, contractul a mers bine, dar din 1985 am început să avem dificultăţi: aprobările veneau târziu, ajungeam chiar şi cu o lună întârziere în Statele Unite. Nouăsprezece ani de zile am predat împreună la Yale, am şi acum statutul de Visiting Professor, dar după ce a murit soţul meu, în 1995, n-am mai mers". Se opreşte. Nu-i place să vorbească despre asta. Au făcut o echipă extraordinară, ea şi Nicolae Simionescu.

Implant american în România

Cât priveşte institutul, problemele au apărut aproape imediat: "De la bun început, institutul a fost considerat un implant american în România. În 1980, toate fondurile de cercetare au fost tăiate. Ni s-a zis: <> . Nu mai aveam decât banii de salarii. Şi-am aplicat la singurul institut care oferea granturi în afara ţării, NIH - Institutul Naţional de Sănătate din Statele Unite. Cu banii, ne luam substanţe, chimicale, mici piese de laborator, ca să avem cu ce să lucrăm".

Doisprezece ani de zile a trăit institutul din banii americanilor, din 1981 până în 1993. "Prima perioadă a fost foarte dificilă, nu era o obişnuinţă să se primească bani de-afară, institutul nu avea un cont deschis pentru contracte de cercetare, americanii nu aveau unde să ne trimită banii. Abia după un an de zile ni s-a deschis un cont".

Pe de altă parte, ca să primească în continuare bani, cercetătorii români aveau obligaţia să-şi publice rezultatele în reviste din străinătate, precizând provenienţa banilor. "Dar s-a dat la un moment dat o lege că tot ce vrei să publici în străinătate trebuie să traduci în română şi să capeţi o aprobare de la Ministerul Învăţământului.

Totul, totul era cu probleme... Dacă voiai să stai aici, trebuia să cauţi soluţii de supravieţuire. Noi însă aveam convingerea fermă că nu se poate ca regimul să dureze pentru totdeauna. Dacă nu aveam asta în minte, nu ştiu ce făceam".

Acuzaţi de trădare

În 1989, institutul şi oamenii lui au intrat pe lista neagră a regimului: "Eram acuzaţi că ne vindem ştiinţa străinilor, că suntem trădători, că programul nostru de cercetare nu fusese aprobat de autorităţile comuniste. Plănuiau chiar să ne demoleze sau să ne mute, că noi lucram cu animale, cu substanţe, şi eram prea aproape de Casa Poporului.

Am avut mare noroc cu 1989". Tot în 1989, în septembrie, la zece ani de la înfiinţarea institutului, poate presimţind ce avea să vină, profesorul Palade îi încuraja pe fondatori: "Puteţi fi încântaţi şi mândri de ce aţi realizat în 10 ani, în condiţii mai curând dificile.

Climatul din jurul nostru se schimbă. Există bune motive să credem într-un viitor - foarte apropiat - mai deschis şi care să aprecieze mai mult ceea ce oamenii oneşti pot face în domeniul promiţător în care lucraţi voi. Asta înseamnă că următorii 10 ani vor putea fi, de asemenea, onorabili. E timpul să păstraţi încrederea şi să mergeţi înainte".

E ceva în pereţii institutului ăstuia, cine intră aici capătă optimism
Maya Simionescu, cercetător